Oare nu se pierde esenţa mindfulness-ului când este dus în mainstream?

Mindfulness-ul ca tehnică a fost introdus de Buddha acum 2600 de ani. Fiind prezentată exhaustiv în Satipatthana Sutta dar fiind un subiect recurent în tot Canonul Pali (considerat setul de învăţături cel mai apropiat de învăţăturile date de Buddha).

Mindfulness-ul este strâns legat de alte concepte din buddhism cum sunt: bunăvoinţa, compasiunea şi generozitatea. Mindfulness-ul este de fapt a fi în contact cu prezentul, a accepta prezentul dar totodată are şi aspecte morale prin care evităm comportamentele nebenefice atât nouă cât şi altora la nivelul acţiunilor corporale, mentale şi verbale; ne ajută să conştientizăm că prin aceste acţiuni, putem să ne „rănim” pe noi înşine dar şi pe cei din jurul nostru.

Putem să vorbim despre mindfulness fără să avem cunoştinţe despre psihologia buddhistă? Nu!

În ziua de azi tot mai mulţi psihologi se aventurează pe acest domeniu fără să aibă cunoştinţe clare asupra psihologiei buddhiste. Dacă ne uităm, în Statele Unite, toate programele de succes bazate pe mindfulness şi persoanele care au elaborat aceste programe ori sunt buddhişti practicanți, ori au legături strânse cu o tradiţie anume şi au o experienţă practică de mulţi ani în meditaţie.

Mindfulness nu este meditaţie, dar meditaţia nu există fără mindfulness. Este nevoie de o practică de ani de zile ca să cunoaştem tehnica dar şi pericolele care pot apărea de-a lungul aplicării ei.

Prin această tehnică de fapt se realizează o relaxare a ego-ului, o stare iniţială pasivă devenind activă la apariţia unui insight asupra ego-ului, a relaţiilor noastre şi locului nostru în lume. Însă tot această tehnică poate să aducă la suprafaţă conflicte adânci inconştiente la care să nu putem face faţă şi care pot duce la dezechilibre grave ale personalităţii dacă nu suntem asistaţi de un ghid competent.

Aici este nevoie de un ghid care cu deschidere, compasiune şi cu acceptare deplină necondiţionată poate să ne ajute. Aceste calităţi existente în fiecare dintre noi se pot dezvolta doar printr-o practică meditativă regulată în decursul multor ani. Psihologia tot mai mult încearcă să acapareze acest domeniu, existând însă foarte puţini psihologi pregătiţi cu o experienţă meditativă aprofundată. Chiar dacă meditaţia se foloseşte în mai multe metode psihoterapeutice, sunt foarte departe de practica meditativă aprofundată necesară realizării mindfulness-ului. Asta se datorează lipsei unui cadru prin care să se efectueze exerciţiile zilnice necesare aprofundării meditaţiei. Cunoştinţele intelectuale despre meditaţie nu echivalează experienţa practică zilnică.

Este foarte important totuşi să ne dăm seama că pentru învăţarea mindfulness-ului este nevoie de meditaţie dar mindfulness-ul poate fi folosit în orice activitate din viaţa de zi cu zi, chiar ducând la îmbunătăţirea calităţii tuturor activităţilor pe care le avem şi la a ne ajuta să avem insight-uri legate de funcţionarea minţii.

Un mit despre mindfulness creat odată cu tratarea superficială a cestei tehnici, este că mindfulness-ul duce la stări plăcute. În realitate mindfulness-ul este martor la momentul prezent care poate fi plăcut sau mai puţin plăcut. Asta înseamnă că dintr-o poziţie de acceptare, chiar şi momentele mai puţin plăcute prin mindfulness putem ghida gentil şirul evenimentelor spre o soluţionare mai benefică nouă şi celorlalţi.

Mindfulness-ul nu este o tehnică uşoară până când devine un automatism, dar doar după practică regulată şi consecventă. Mindfulness-ul nu are nicio legătură cu vreo religie cum nici psihologia buddhistă. Învăţăturile lui Buddha erau focusate pe alinarea suferinţei psihologice şi transcendenţă (transcenderea egoului) fără legături religioase. Restul aspectelor cu tentă religioasă în direcţia buddhismului s-au depus de-a lungul anilor.

Meditaţi, meditaţi şi meditaţi! 🙂